(Lucrare prezentată la Școala de vară internatională  de la Timișoara 2013
  Institutul de terapie familială şi practică sistemică Dianoia)

Divorţul reprezintă o criză in ciclul de viață al familiei iar durerea separării  determină amplificarea emoţiilor negative ale partenerilor. Intensitatea crescută a reactivităţii emoţionale a soţilor poate afecta raţionalitatea lor în luarea deciziilor, și poate produce comportamente dezadaptative cu impact negativ asupra competenţei parentale.

Pierderea relaţiilor de familie reprezintă una dintre cele mai severe consecinţe a unui divorţ conflictual, și poate determina pe termen lung apariţia tulburărilor clinice la copii. Copilul, ca membru în familie are legături de ataşament cu fiecare dintre cei doi părinţi.  Deseori, în astfel de cazuri, copilul este pus într-un conflict de loialităţi prin care se întăreşte alianţa, și ulterior coaliţia cu unul dintre părinţi împotriva celuilalt părinte, de obicei cel nonrezident. Suferinţa copilului aflat într-un conflict de loialităţi este amplificată și mai mult când este audiat in instanţă, având convingerea ca trebuie să aleagă între cei doi părinţi.

Procesarea traumei se realizează la diferite nivele în familie.

Intensitatea traumei în procesarea divorţului este dată de gradul de alienare/ îndepărtare a copilului de către un părinte faţă de celălalt părinte. Acest proces are la bază distresul emoţional al părintelui alienator, vulnerabilităţile copilului, dar și răspunsul părintelui îndepărtat. Drama copilului, dar și a părinţilor, este amplificată și mai mult prin intervenţia membrilor familiei extinse, a avocaţilor, a clinicienilor dar și a judecătorilor.

Durerea pierderii relaţiilor de familie a fost frecvent asociată la copii cu pierderea sensului identităţii de sine, a autonomiei, intimităţii dar și pierderea sentimentului de afiliere, pierderi exprimate la diferite nivele de funcţionare: cognitiv, emoţional și comportamental prin tulburări comportamentale, alimentare, somatice, anxietate, depresie.

Părintele nonrezident și membri familiei sale de origine trăiesc „pierderea” copilului ca un proces de doliu însă, mult mai intens, dureros psihologic decât decesul deoarece „pentru unii părinţi reprezintă o continuă  jelire și  trăire a morţii” (Gardner, 1992).

Postat de: Borlean Camelia-Anca | ianuarie 25, 2012

EVALUAREA SISTEMICĂ IN CONTEXTUL DIVORŢULUI

 

Abordarea sistemică a familiei in sistemul de justiţie deschide o nouă perspectivă in abordarea familiei ca sistem unic şi irepetabil înţelegând şi respectând astfel cultura, structura şi paternurile de interacţiune dintre membrii săi.

Decizia instanţei privind custodia are un impact puternic asupra membrilor acesteia, deoarece restructurează, reorientează şi realiniază sistemul familiei.

Divorţul este un proces din ciclul vieţii familiei care ameninţă echilibrul acesteia ca întreg. Abordarea sistemică îşi propune investigarea antecedentelor şi a stresorilor relaţionaţi cu divorţul precum şi modul în care sistemul se re-organizează pentru fiecare individ.

Familia reprezintă un sistem unic, în care relaţiile dintre membrii acesteia au la bază legături de natură biologică, afectivă, legală, geografică şi o istorie comună

Membrii familiei îşi negociază expansiunea, diminuarea sau realinierea sistemului astfel încât acesta să suporte schimbări, ieşiri şi adaptări.

Divorţul este proces de transformare a familiei ca sistem unic şi o etapă in ciclurile vieţii unei familii (Carter & Mc Goldrick, 1989)

Modelul transgeneraţional (Bowen, 1978; Mc Goldrick & Carter, 2001; Nelson, 2003) facilitează cunoaşterea familiei din perspectiva familiei de origine a membrilor săi si surprinderea acelor paternuri de interacţiune la problemele cu care s-au confruntat şi membrii acesteia, diferenţierea sinelui de familia sa de origine – relevant în evaluarea competenţei parentale.

Intervenţia are în vedere familia nucleară care cuprinde intervenţie la nivelul subsistemelor: marital, parental, fraternal;  familia extinsă.

Structura atipică poate compromite capacitatea membrilor săi de a răspunde adecvat şi adaptativ schimbărilor specifice evenimentelor de tranziţie şi de criză prin care trece familia aşa cum este şi divorţul. Din perspectiva analizei structurii familiei se obţin informaţii privind sursele principale de ajustare pentru părinţi şi copii:

  •      rutina zilnică a familiei, coaliţii dintre membrii;
  •  frecvenţa cu care s-au luat decizii in familie si care dintre cei doi părinţi a fost cel care a luat frecvent decizii şi s-a implicat in mod activ in educarea copiilor.
  • graniţele de delimitare a subsistemelor
  • prezenţa sau absenţa triangulărilor copiilor in relaţia părinţilor au rol in evaluarea abilităţilor parentale de a rezolva conflicte, de a disciplina, educa şi ghida copilul.
  • accesibilitatea spre paternuri alternative de acţiune.

Când familiile se confruntă cu o schimbare în ciclurile sale de viaţă este necesar să  aducă schimbări in structura şi dinamica sa, modificând roluri, reguli si rutine zilnice astfel încât să satisfacă cerinţele minime necesare de a răspunde adaptativ la aceste schimbări ale noului stadiu de viaţă. Problemele nerezolvate in stadiile anterioare  persistă ca paternuri disfuncţionale de interacţiune intre membrii săi.

Din perspectiva ontogenetică, evenimentele şi procesele din cadrul familiei de origine au implicaţii pe termen lung pentru traiectoria de viaţă a copiilor. (M.transgeneraţional)

 

Postat de: Borlean Camelia-Anca | iulie 3, 2010

Reflectie „in interesul superior al copilului”

Prin mediere parintii au controlul asupra divortului lor si asupra relatiilor viitoare de familie.  Acestea nu se sfarsesc o data cu divortul.Este o perioada de tranzitie spre o alta etapa a ciclului familiei.

Prin mediere parintii negociaza viitoarele lor relatii din perspectiva responsabilitatilor lor ca parinti si nu din cea a drepturilor lor.

Disputarea custodiei in instanta inseamna ca o a treia persoana hotaraste pentru viitorul relatiilor de familie precum si asupra relatiilor dintre parinti si copiii lor.

Disputarea custodiei prin mediere inseamna ca, parintii sunt cei care decid cum vor fi relatiile lor cu copiii in viitor. Aici, controlul asupra deciziilor il au in totalitate parintii deoarece pozitia de pe care negociaza este una de colaborare si nu de competitie. In mediere se negociaza responsabilitatile parintesti si nu drepturile lor personale.

Intrebarea care se ridica este „Ce va face sa credeti ca o a treia persoana stie ce este cel mai bine si in interesul copiilor dvs.? ”    O decizie oricum trebuie luata iar copiii dvs. au nevoie ca dvs. sa faceti asta pentru ei.

Atat judecatorii cat si avocatii sau ceilalti profesionisti sunt repere tranzitorii in viata dvs. Asa cum au patruns in viata dvs., asa si vor iesi. In schimb, ceea ce ramane sunteti tot dvs. si copiii dvs. Daca la casatorie nu ati primit nici un certificat de garantie pentru casnicia dvs., nici o alta persoana sau o hotarare judecatoreasca nu va va inmana certificat de  garantie pentru buna functionare a  relatiilor dupa divort.

Copiii au nevoie in egala masura atat de prezenta mamei cat si a tatalui care sa-i protejeze, sa-i ingrijeasca, sa-i indrume si sa-i invete cum sa descopere lumea. Daca nu ar avea nevoie de aceste aspecte fundamentale de dezvoltare, nu s-ar mai fi inventat parintii.

Copiii traiesc o trauma puternica atunci cand pierd un parinte prin deces, insa este mai putin traumatic decat atunci cand pierd un parinte prin divort care, deseori il foloseste pe copil ca mijloc in atingerea scopului sau personal in razboiul cu fostul sot sau pur si simplu ii spune sau ii da de inteles prin comportamentul sau ca „Dorinta mea este mai importanta pentru mine decat binele si interesul tau. Aceasta familie nu mai inseamna nimic pentru mine, sunteiti niste obiecte care stau in calea fericirii mele personale”.

„Soarecii de laborator au doar branza si labirinturi. Ce pot spune ei despre trauma? Copiii, insa, au fobii, tulburari de alimentatie, abuz de droguri, tutun, alcool, sarcini nedorite, tulburari sexuale, avorturi, sinucideri si alte arme prin care sa vorbeasca despre trauma lor.” (http://www.guidetopsychology.com/famlytx.htm#divorce).

Si totusi, oamenii raman nepasatori la toate aceste lucruri.

Dosarele intra si ies de pe rolul instantei, raman definitive sau se ataca, parintii raman si 2 sau trei ani pe holurile intantelor disputandu-si drepturi personale in „numele interesului superior al copilului” in timp ce copiii lor incearca in diferite feluri sa vorbeasca despre trauma  lor si totodata sa  le arate ca lor le pasa si ca au nevoie de parintii lor sa-i protejeze.

Intr-un studiu longitudinal efectuat pe o perioadă de 12 ani (Emery, Sbarra & Grover, 2005) s-a comparat procesul medierii  cu procesul tradiţional, în faţa instanţei, în cauzele de divorţ care implică şi copii.

Rezultatele studiului arată asocierea pozitivă intre calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi si ajustarea copiilor postdivorţ, urmărind efectul pozitiv pe termen lung al medierii în ceea ce priveşte ariile importante in creşterea si educarea copiilor:

v     disciplină,

v     educaţie socială şi morală,

v     celebrarea evenimentelor speciale pentru copii,

v     vacanţele,

v     activităţile extraşcolare

v      consultarea copiilor in  aspectele importante.

Astfel, părinţii noncustodiali divorţaţi prin mediere menţin relaţiile cu copii si după 12 ani de la divorţ cu aceeaşi frecvenţă iar calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi privind creşterea şi educarea copiilor este aceeaşi si după 12 ani.

Este evident faptul că, o decizie privind custodia copiilor trebuie oricum luată, însă, modul în care se ia şi impactul ulterior asupra copiilor, diferă.

Această diferenţă este dată de procesul prin care se iau deciziile. Parteneriatul intre cei doi părinţi in cadrul procesului de mediere îi face să contribuie in mod egal la luarea  acestor decizii iar poziţiile de pe care negociază subiectele în dispută sunt de cooperare deoarece la baza lor, stă interesul pe care ambii il au in continuarea relaţiilor lor.

Funcţia educativă a medierii constă, în faptul că părinţii devin conştienţi că relaţiile lor nu dispar o dată cu separarea şi divorţul. De modul in care îşi negociază această viitoare structură, depinde calitatea relaţii de familie viitoare.

  1. Medierea  responsabilizează astfel părţile în a lua decizii privind soluţii echitabile, durabile in timp, înţelepte,  cu privire la viitoarele lor relaţii de familie.
  2. Cel mai important rol pe care îl are medierea asupra relaţiilor dintre cei doi părinţi se referă la următoarele dimensiuni:

v     Părinţii se afla pe o poziţie de colaborare iar nevoile lor se fac auzite fără a fi criticaţi.

Prin însăşi procesul de mediere, părinţii vor învăţa:

v     noi abilitaţi de a comunicare si exprimare nevoi,

v     noi abilitati de a rezolva probleme de a-şi seta noi reguli si limite în privinţa relaţiei cu copilul

v     noi abilitati in a-si seta reguli si limite in privinta intimităţii lor separate

v     Părinţii rămân concentraţi pe menţinerea unei stabilităţi, a unei rutine zilnice cu măsuri de disciplină consistente si consecvente

3.    Prin mediere se face diferenţa intre oameni si problemele lor iar părinţii în negociere au în vedere interesul superior al copilului. Astfel, se reduce distresul emoţional al divorţului si implicit si cel al copiilor, aceştia îşi menţin încrederea în părinţi, iar separarea nu este resimţită atât de acut, ca o ameninţare la siguranţa si securitatea lor.

4.    Prin mediere, părinţii pot controla viitorul lor si al copiilor lor, se redefinesc relaţiile de familie într-o noua structură iar la nivel psihologic, medierea  reprezintă o modalitate de ajustare a părinţilor in privinţa acceptării separării.

5 .  In cadrul procesului de mediere, cooperarea parentală, bazată pe voinţa lor comună de a planifica activităţile copilului şi de a stabili un plan parental comun, constituie elementul fundamental cu care părinţii vor recadra relaţiile lor de familie intr-o nouă structură, stabilă, predictibilă şi funcţională.

Postat de: Borlean Camelia-Anca | iunie 25, 2010

MODELUL UNUI ACORD DE MEDIERE IN CUSTODIA COMUNA LEGALA

Prin mediere, părinţii pot controla viitorul lor si al copiilor lor, se redefinesc relaţiile de familie într-o noua structură iar la nivel psihologic, medierea reprezintă o modalitate de ajustare a părinţilor in privinţa acceptării separării.
In acest sens, in cadrul procesului de mediere, cooperarea parentală, bazată pe voinţa lor comună de a planifica activităţile copilului şi de a stabili un plan parental comun, constituie elementul fundamental cu care părinţii vor recadra relaţiile lor de familie intr-o nouă structură, stabilă, predictibilă şi funcţională.
Efectele pozitive ale medierii, pe termen lung asupra calităţii relaţiilor dintre membrii familie pot fi evidenţiate prin următorul exemplu:

–    relaţiile părinţilor înaintea intrării in mediere erau deteriorate, nu comunicau in legătură cu problemele importante privind creşterea copiilor, se aflau in perioada de divorţ cu dosar pe rolul instanţei de judecată, copilul mai mare in vârsta de 8 ani refuza in mod constant orice contact cu mama sa, refuzul său având legătură cu îngrijirea de bază, asistarea la lecţii, timp liber. Stilurile parentale erau diferite: unul autoritar al mamei si permisiv al tatălui; regulile de educaţie şi disciplină erau inconsistente; performanţele copilului la şcoală erau scăzute, tendinţele comportamentale erau de izolare si de refuzul interacţiunii cu ceilalţi copii de vârsta sa; problemele emoţionale cu care se confrunta copilul erau furie, vinovăţie, autoblamare; abilităţile de comunicare erau reduse; al doilea copil in vârsta de 3 ani si jumătate manifesta tendinţe de ataşament anxios faţă de mama sa, comportamente de încăpăţânare, tulburări in alimentaţie.
Având in vedere criteriile specifice de evaluare a interesului superior al copilului, precum şi factorii protectivi care contribuie la ajustarea copiilor postdivorţ, s-a procedat la urmărirea celor mai importante domenii în cadrul procedurii de mediere. Aceste domenii au fost:
– Identificarea stresorilor sistemului de familie (divorţul, paternurile disfuncţionale de comunicare în cuplu şi familia nucleară, lipsa unor reguli consistente si clare, triangularea fetiţei în conflictul părinţilor, graniţele difuze intre familia nucleară şi cea extinsă).
– La nivel individual, strategii diferite de reacţie la stres (stilul mamei era definit prin agresivitate, nevoia de control, dominanţă iar stilul tatălui prin evitarea confruntării directe).
– Identificarea conflictului de roluri, intimitatea şi balanţa puterii in cuplu cu scopul de a reducerea intensitatea conflictului dintre cei doi soţi
– Identificarea mesajelor copilului care se află in spatele acestui comportament opoziţional. Distincţia intre prezenta sindromului de alienare şi comportament opoziţional.
– Identificare prezentei / absentei unor patologii la nivelul personalităţii fiecărui părinte
– Identificarea factorilor care menţin problema si care sunt resursele fiecărui membru si ale sistemului
– Ajutarea părinţilor de a da o noua structură relaţiilor de familiei.
– Înlăturarea copilului din triangulare prin învăţarea de către părinţi a unor noi abilităţi de a comunica şi interacţiona.
– Psihoeducaţia are rolul să ajute părinţii să înţeleagă situaţia şi să-i motiveze în rezolvarea problemei, făcând diferenţa intre rolul de părinte şi cel de soţ.
Primul obiectiv este reducerea intensităţii conflictului, un rol facilitator avand întâlnirile separate cu fiecare dintre părinţi.
Al doilea obiectiv important constă în stabilirea unor noi reguli de comunicare în care copilul nu mai este folosit pe post de mesager.
Alţi paşi specifici privind tehnicile folosite in procesul de mediere care trebuie avuţi în vedere,  sunt următorii:
– Identificarea şi verbalizarea intereselor pe care le au in vederea obţinerii custodiei
– Clarificarea emoţiilor pe care le resimt ca adulţi in procesul de separare, reducerea anxietăţii mamei, implicarea tatălui.
– Ordinea de discuţie privind subiectele disputei a stabilit cu prioritate cele mai elementare reguli de comunicare intre cei doi părinţi – să ia decizii simple la început (e.g. „cum comunicăm”) care să aibă şanse mari de reuşită, fapt care-i motivează să continue negocierea pentru deciziile complexe cum sunt: stabilirea custodiei, programul de vizitare).
– Întâlnirile cu familia extinsă sunt importante pentru că au avut o contribuţie la intensitatea si nivelul conflictului.

Identificarea resurselor sistemului care pot ajuta la reconstruirea relaţiilor de familie intr-o altă formă precum şi la clarificarea rolurilor.
Cel mai adesea procesul de mediere are consecinţe pozitive în următoarele directii:
– Se stabilesc si respectarea unor reguli clare de comunicare între cei doi părinţi;
– Se reconstruiesc legăturilor dintre părinţi – copii;
– Se reduc tensiunile dintre părinţi. Fiecare a împărtăşit interesele si dorinţele lor privind timpul petrecut împreună cu copii;
– Se stabileşte un plan, denumit „Cum comunicăm ?” (e.g. Mama renunţă la doică deoarece a inteles de ce este important pentru soţul ei să-l ridice si pe copilul cel mic de la grădiniţă – doreşte să arate că şi el este in stare să aibă grijă de copii, să fie implicat in viaţa lor).
– Fiecare părinte se angajează să-şi respecte sarcinile pe care şi le-a asumat.
– Ambii sunt de acord că ar fi cel mai bine si in interesul tuturor ca mama să se mute in apartamentul său.
– Ambii sunt de acord că minorii trebuie să stea împreună si ca au nevoie de stabilitate şi că nu pot fi mutaţi săptămânal.
– Se stabileşte un program privind sarcinile fiecărui părinte pe cate 7 zile iar
– Se identificat poziţiile si interesele lor in obţinerea custodiei copiilor şi planul parental aferent acesteia. Pe baza acestora, se identificat opţiunile care, s-au discutat pe rând, in modalitatea aleasă de către cei doi părinţi.
– La începutul fiecărei întâlniri se solicită feedback din partea părinţilor privind calitatea relaţiilor dintre ei precum si a fiecăruia dintre ei cu copiii.
Cele mai importante progrese se înregistrează în următoarele domenii:
– Copiii îsi îmbunătăţesc abilităţile de autonomie personală; intensitatea anxietăţii de separare se reduce; relaţiile cu fiecare părinte se ameliorează; (e.g. copilul acceptă să fie ridicat de la şcoală de către mama sa, să fie îngrijit, hrănit şi îmbrăcat şi să petreacă timp separat cu aceasta);
– Copiii manifestă mai mult interes în privinţa performantelor academice, notele la şcoală sunt mai mari, se concentrează mai uşor atât la temele de acasă cât şi la activităţile de la şcoală; pe plan social, relaţionează mai mult cu colegii, sunt mai activi în grupul şcolar;
– Fiecare dintre părinţi are un timp personal petrecut cu fiecare copil;
– Copiii se întâlnesc zilnic;
– Regulile in familie sunt foarte clare si sunt respectate de toţi membrii familiei;
– Părinţii si-au însuşit noi abilităţi de a lua decizii comune in aspectele importante privind creşterea copiilor;
– Copiii nu mai sunt folosiţi ca intermediari in comunicarea dintre ei, fapt care le conferă o siguranţă şi stabilitate;
Structura potenţială a unui acord de mediere trebuie să conţină următoarele domenii:
1. Încredinţarea minorilor
2. Program vizitare
2.1. In timpul săptămânii
2.1.2. In week-end
2.1.3. Nopţile
3. Îngrijiri medicale (e.g. cine este medicul pediatru curant al copiilor, ce se întâmpla in cazul in care copiii suferă de boli cronice)
4. Comentarii, remarci negative(e.g ambii se ambtin de la subminarea autoritatii parentale)
5. Consistenţa regulilor in educarea copiilor (regulile să fie aceleaşi in ambele case, privind creşterea şi educarea copiilor in domeniile importante din viaţa lor)
6. Vacanţele
6.1.Concedii: Petrecerea concediilor cu ambii copii împreună
6.2.Programul copiilor în perioada vacanţelor când ambii părinţi lucrează
6.3. Celebrarea unor evenimente importante
7. Educaţia copiilor
8. Luarea deciziilor
8.1. Problemele importante în legătură cu copiii asupra cărora decid împreună sunt:
8.1.1. Activităţile şi performanţele şcolare
8.1.2. Activităţi extraşcolare (excursii, tabere, cursuri, competiţii)
8.1.3. Starea lor de sănătate
8.1.4. Grupul de prieteni
8.2. Deciziile in legătură cu problemele curente vor fi luate separat :
8.2.1.Rutina zilnică
8.2.2.Efectuarea temelor
8.2.3.Alimentaţie
8.2.4.Cumpărături (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, etc)
8.2.5. Plimbări şi activităţi cu copiii in timpul liber
8.2.6. Vizite la prieteni, cunoştinţe, rude
9. Rezolvarea disputelor atunci când părinţii trebuie să ia decizii împreună
10. Suportarea cheltuielilor privind pensia alimentară (obligaţia de întreţinere)
11. Paternurile de comunicare şi schimbul de informaţii
12. Îngrijirea copiilor în lipsa părinţilor
13. Ocazii si evenimente speciale
14. Activităţi extraşcolare
15. Transportarea copiilor între cele două case
16. Menţinerea contactului când copiii sunt cu celălalt părinte
17. Menţinerea legăturilor cu membrii familiei extinse
18. Aspecte privind eventuale probleme de comportament sau psihiatrice
19. Religie
20. Abordarea copilului ca individ cu personalitate unică
21. Separarea problemelor de cuplu faţă de cele de părinţi
22. Cum facem schimbări de rutină
23. Modalitate in care se fac schimbări importante
24. Raportarea eventualelor cazuri de violenţă
25. Încurajarea relaţiei părinte-copil
26. Modalitatea in care informăm copiii în legătură cu acordul nostru

Bibliografie selectiva:

Emery, R. E. (1994). Renegotiating family relationships: Divorce, child custody, and mediation. New York: Guilford.

Emery, R., E., & Forehand, R. (1994). Parental divorce and children’s well-being: a focus on resilience. In R.J. Haggerty, L., Sherrod, N. Garmezy & M. Rutter (Eds.). Risk and resilience in children, p.64-99, London, Cambridge University Press

Emery, R. E. (1999). Postdivorce family life for children:An overview of research and some implications forpolicy. In R. A. Thompson & P. R. Amato (Eds.), The postdivorce family: Children, parenting, and society, p. 3–27. Thousand Oaks, CA: Sage.

Kelly, J., B & Emery, R.,E. (2007). Children’s adjustment following divorce: risk and resilience perspectives, Family relations, 52, 352-362

Postat de: Borlean Camelia-Anca | aprilie 10, 2010

medierea disputelor privind incredintarea minorului

Care sunt pasii pentru a solutiona prin mediere disputele privind incredintarea minorilor, urmeza in curand sa venim cu detalii.

Postat de: Borlean Camelia-Anca | aprilie 4, 2010

Medierea cazurilor de mallpraxis

In curand vom afla mai multe informatii despre cum se va desfasura medierea mallpraxis .Colegiul medicilor din Romania va elabora norme si standarde profesionale care le vom putea vizualiza pe site-ul www.medicalservice.ro.

Postat de: Borlean Camelia-Anca | aprilie 4, 2010

Despre medierea de familie si psihoterapia de familie


Relaţia complementară dintre mediere şi terapie în cauzele de divorţ a reprezentat o preocupare continuă a specialiştilor în acest domeniu. În articolul său „Mediation and psychotherapy. Distinguishing the differences”, Kelly (1983) defineşte criteriile care stau la baza acestei diferenţieri pornind de la scopurile, rolurile şi dinamica procesului atât în mediere cat şi în psihoterapie.
Un alt autor (Milne, 1985) subliniază această diferenţă pornind de la comparaţia dintre psihoterapie, terapia comportamentală, terapia în cazurile de divorţ şi medierea. Ambii autori menţionaţi anterior susţin ipoteza conform căreia terapia în cazurile de divorţ îşi are originea în psihoterapie dar totodată are influenţe şi din drept sau ştiinţe sociale. Abordarea acesteia, continuă autorii, este dată de formarea şi pregătirea practică şi teoretică pe care o are mediatorul.
Astfel, terapeutul îşi asumă o responsabilitate mai mare pentru procesul terapeutic decât mediatorul pentru procesul de mediere. Scopul terapiei este acela de schimbare, pe când scopul medierii este acela de a rezolva un conflict căutând soluţii practice, faptice si mai puţin implicaţii de natură emoţională.
Medierea ca procedură este concepută în scopul de a ajuta oamenii să ia decizii, să-şi respecte reciproc ideile, iar trecutul familiei este folosit în găsirea de posibile soluţii la problema cu care vin în mediere. Aspectele importante de luat în considerare ar fi dinamica familiei, structura acesteia precum şi relaţiile dintre membrii familiei nucleare şi celei extinse.
Rolul mediatorului în procedura de mediere este unul de neutralitate; flexibilitatea acestuia în relaţie cu clienţii este mult mai scăzută decât în terapie. Există riscul, ca, făcând alianţă cu una dintre părţi, cuplul să nu se mai prezinte la următoarea sesiune de mediere. Pe de altă parte, atunci când una dintre părţi crede în refacerea căsătoriei, este important ca mediatorul sa identifice aceste nevoi si sa oprească procedura medierii.
În cercetările efectuate în domeniul medierii divorţurilor, Hahn & Kleist (2000) au stabilit criterii privind eficacitatea acestei proceduri în ceea ce priveşte cooperarea părţilor, nivelele de conflict, implicaţiile de ordin psihologic asupra copilului si a viitoarelor relaţii ale acestuia cu părinţii, prin comparaţie cu procesul tradiţional derulat în faţa instanţei de judecată. De asemenea, studiul a urmărit implicaţiile combinării medierii cu terapia de familie. Concluziile studiului au fost acelea că, prin mediere, cazurile de divorţ si conflictele pe care le implică au fost rezolvate mai eficient, intr-un timp relativ scurt ajungându-se la soluţii favorabile pentru ambele părţi.
Din perspectiva relaţiei dintre mediere si terapia de familie, s-a ajuns la rezultate importante privind eficienţa medierii atât în cooperarea dintre părinţi cat si în elaborarea unui program de consiliere post-divorţ.
Medierea încurajează, nu descurajează, comunicarea dintre părţi; se asigură transparenţa şi colaborarea prin intermediul mediatorului. Acesta din urmă, dacă are pregătire în psihoterapie, poate utiliza diferite tehnici terapeutice: ascultare reflectivă, recadrare (reframing), re-echilibrare (power balancing) etc. Infuzia terapeutică din mediere accentuează rezolvarea de probleme şi nu „victoria” unei părţi; se vorbeşte aşadar de un angajament în cadrul căruia se caută soluţii convenabile ambelor părţi şi nu se urmăreşte obţinerea de privilegii în detrimentul celuilalt.
În ambele domenii limbajul este extrem de important (Katz, 2007). În psihoterapie utilizarea unui limbaj accesibil şi adaptat clientului constituie un deziderat esenţial pentru reuşita procesului. Într-un mod similar, în mediere s-a acordat o foarte mare atenţie limbajului. De exemplu, în practică mulţi mediatori au început să evite utilizarea etichetelor lingvistice tradiţionale: custodie, program de vizitare etc. şi utilizează formule noi, cum ar fi plan parental (referitor la programul copiilor) sau luare de decizii (referitoare la educaţie, îngrijire, spiritualitate, activităţi extracurriculare). Această abordare pune accent implicit pe contribuţia ambilor părinţi la creşterea copilului şi evită utilizarea unor etichete negative (părinte non-custodial). De asemenea, în practică s-a observat că astfel se poate reduce tendinţa părinţilor (în special a celor conflictuali) spre dispute aprinse legate de aspectele practice ale divorţului.
Hahn & Kleist (2000) au sintetizat o serie de implicaţii practice utile mediatorilor şi terapeuţilor care activează la interfaţa dintre mediere şi terapie. Redăm în cele ce urmează sintetic ideile acestor autori. Slaikeu et al. (1985) au arătat în baza studiilor care au analizat înregistrări ale unor medieri realizate cu participanţi reali că mediatorii au fost mai eficienţi în atingerea unui acord dacă: şi-au asumat un rol mai mare în structurarea procesului, s-au focalizat mai mult pe rezolvarea de probleme, au discutat în special opţiuni şi soluţii, nu fapte şi au menţinut un control flexibil asupra situaţiei de medire. Mediatorii eficienţi interveneau mai repede când conflictul escalada şi aveau o competenţă lingvistică îmbunătăţită. Culpurile cu probleme severe de relaţionare au reuşit într-o mai mică măsură să atingă un acord acceptabil pentru ambele părţi (în special dacă stilul mediatorului consta în centrarea pe fapte). Donahue et al. (1994) au arătat că măsura în care cuplurile reuşesc să realizeze un acord este dependentă de numărul de probleme asupra cărora există dispute.
Terapeuţii de familie trebuie de asemenea să aibă în vedere medierea ca variantă pentru clienţii care se confruntă cu un divorţ. Nu doar părinţii beneficiază de pe urma medierii ci, poate mai important, copiii acestora beneficiază de asemenea. Prin mediere se poate reduce conflictul interparental (Kelly, 1993), iar reducerea conflictului interparental este asociată cu reducerea riscului pentru dezvoltarea unor tulburări emoţionale sau de comportament ale copiilor (Lansky, 1996).
Macoby & Mnookin (1992) au arătat că unul din patru divorţuri sunt considerate divorţuri cu un nivel ridicat de conflict între foştii parteneri. În aceste condiţii, dată fiind şi rata ridicată a divorţurilor, este nevoie de o serie de strategii de intervenţie care să întâmpine această realitate practică şi să contribuie la reducerea pe cât posibil a efectelor negative ale ei.
Este posibil ca uneori clienţii care se prezintă la un mediator să încurajeze ei înşişi o aboradre mai curând terapeutică a procesului de mediere. Uneori, unele cupluri descriu situaţia lor cu o aşa de mare grijă şi implicare, încât poate părea că încă mai există viaţă în acel mariaj. În aceste situaţii mediatorul îşi poate pune în mod justificat întrebarea dacă clienţii săi sunt angajaţi în procesul potrivit pentru ei. Cu acordul clienţilor se poate suspenda procesul de mediere şi se poate pune întrebarea dacă mariajul în sine sau ceva din interiorul mariajului trebuie să se termine (Katz, 2007). În cazul în care partenerii sunt nehotărâţi sau au oscilat multă vreme între a divorţa sau nu poate fi utilă recomandarea ca aceştia să consulte un terapeut.
Aflaţi în process de divorţ, uneori părinţii pot experienţia emoţii extrem de volatile sau ambivalente faţă de fostul partener. Teama, furia, dezamăgirea şi/sau speranţa unei reconcilieri sunt amplificate de – şi uneori exprimate prin – dispute referitoare la termenii divorţului sau la aranjamentele care îi privesc pe copii (Emery, 1994). De aceea nu este deloc surprinzător ca adesea aceste emoţii intense se manifestă şi în cadrul medierii. In această situaţie mediatorul are sarcina de a înţelege şi gestiona aceste manifestări, dar în acelaşi timp şi de a menţine controlul şi de a împinge procesul înainte. Din această perspectivă, în cadrul medierii se pot regăsi câteva dintre caracteristicile abordării de scurtă durată, focalizată pe rezolvarea de probleme din terapia de familie (Emery, 1995). Potrivit aceluiaşi autor, conceptualizarea medierii din perspectiva terapiei de familie constă în principal în renegocierea relaţiilor de familie. Este evident că relaţiile părinte-copil trebuiesc redefinite prin mediere; stabilirea custodiei sau a programului de vizitare constituie uneori subiectul principal al medierii.
Un plan de creştere a copilului (sau copiilor) care îi cuprinde pe ambii părinţi foarte detaliat este util deoarece, pe de o parte, el stabileşte modul în care vor exista contacte între părinte şi copil, şi pe de altă parte, limitează sau prescrie contactul dintre foştii parteneri. Relaţiile familiale post-divorţ (reguli specifice) sunt definite explicit în detaliu în cadrul medierii, iar această strategie defineşete în acelaşi timp relaţiile dintre părinţi într-o manieră mult mai rece şi tranzacţională (Emery, 1994).
O altă similaritate dintre mediere şi terapie constă în aceea că mediatorii adesea abordează domenii sau aspecte care nu sunt luate în considerare explicit de legi. Acest lucru este arătat de faptul că de obicei acordurile încheiate prin mediere conţin mai multe detalii legate de creşterea copiilor decât acordurile încheiate între avocaţi ((Emery, 1994; Koopman, Hunt, & Stafford, 1984). Aceste detalii se pot referi la: scopurile comune ale părinţilor cu privire la creşterea copiilor ; situaţiile specifice în care părinţii îşi exercită în mod egal autoritatea parentală; planuri despre cum vor decurge comunicările de rutină despre copii (evitându-se astfel comunicările neplanificate sau nedorite); elemente specifice din programul copiilor (vacanţe, program zilnic, cheltuieli, transportul copiilor et.). Majoritatea practicienilor sunt de părere că această descriere detaliată a relaţiilor post-divorţ ajută la reducerea conflictului dintre părinţi. Mai mult, în unele state din SUA aceste planuri detaliate sunt cerute prin lege (Ellis, 1990).
(citeste mai mult, in Borlean, C., Visu-Petra, G., (2008).Abordarea medierii in cazurile de divort din perspectiva terapiei de familie si a practicii sistemice, in Revista Terapia Sistemica, nr.2,Timisoara, 2008, pe site-ul www.dianoia-tm.ro

Categorii

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.